Încercările unei mame cu un copil dislexic

Doamna Iuliana Mateescu este un autentic om de cultură, care prin proiectele sale încearcă să facă cunoscute adevăratele valori ale moștenirii poporului român. Într-o lume înrobită de utilitarism și oportunism însă, un demers atât de firesc presupune eforturi de-a dreptul prometeice.

În această a doua parte a interviului nostru vom descoperi o altă fațetă a vieții domniei-sale, cea de mamă care a fost nevoită să fie puternică în probleme nu ușor de purtat, și din care dorește să împărtășească și celor care trec poate prin situații similare. (T.P.)

– Doamna Iuliana Mateescu, sunteți și mama a două fiice, dintre care cea mică are o formă de dislexie. Cum ați răspuns acestei provocări a vieții?

– Andreea, pentru că despre ea vorbim, are acum 25 de ani. Dacă privesc în urmă, a existat un moment, au existat multe momente, mulți ani de disperare când mi-am dat seama că se întâmplă ceva cu copilul meu, dar nu putea nimeni să-mi spună ce anume. Pentru o perioadă am crezut că poate fi o nenorocire, pentru că nu va reuși să fie ca ceilalți, să-și câștige existența, pentru că se vedea că lipsesc niște abilități necesare absolvirii unei școli. Și apoi nu vedeam nici o cale, ca ea să se poată integra la un moment dat.

Încă de la grădiniță, educatoarea ne-a invitat la o discuție, pentru că Andreea nu putea fi coordonată așa cum și-ar fi dorit. Avea o personalitate aparte, vorbea defectuos, nu rostea anumite consoane. Ne-a sfătuit să ne ducem la logoped. Vorbim de vârsta de 3-4 ani. Am dus-o foarte devreme la grădiniță. Era un copil absolut normal, foarte vesel, dar era singura care nu putea să rețină poezii. Veneau serbările. Cele patru versuri pe care, la un moment dat, cineva reușise să i le transmită, le uita. Ieșea pe scenă și se întorcea cu spatele și izbucnea în plâns. Noi nu ne puteam da seama de nimic. Se apropia clasa pregătitoare. Era singurul copil care nu reușea să recunoască literele și cifrele. Cifra „3” era pentru ea litera „E”, și invers. Prima dată am luat-o în joacă, am crezut că este o încăpățânare a ei, pentru că era foarte ghidușă, și ne-am gândit că sunt farsele ei. Apoi a intrat în clasa I. Era singurul copil care nu reușea să tragă linii drepte. Ceea ce încerca să scrie erau niște hieroglife, și permanent ne chemau la școală.

Apoi a început să fie marginalizată de colegi, râdeau de ea, pentru că toți citeau, numai ea nu. Temele erau un dezastru. Atunci a fost momentul când mi-am dat seama că sunt depășită. Am mers la psihologi, îmi spuneau că nu are ceva special, dar nimeni n-a pus un diagnostic. Dislexia este foarte diferită de autism, de sindromul Down. Se caracterizează printr-un deficit de învățare.

Ce avea ea? Discalculie și disgrafie. Discalculie înseamnă că nu poate să facă calcule. În clasa a XI-a făcea tot pe degete, 5 cu 3. A fost un război permanent cu învățătoarele, cu profesoarele. Am încercat să-i găsesc diverse forme de învățământ, tot ce apărea nou eu experimentam pe ea, în speranța că voi găsi o soluție.

Aș fi plătit oricât numai ca să se ocupe altcineva de ea, pentru că nu o mai puteam suporta. Acela este momentul în care vezi în copilul tău nu numai o cruce, ci o dramă în viața ta. Și devenise o dramă pentru întreaga familie. Ne certam foarte mult cu toți membrii familiei, pentru că ea făcuse un obicei din a se impune, țipând, urlând, tocmai pentru că nu putea să ne spună că, de fapt, ea nu poate mai mult. Încercam să fac cu ea la geometrie, la alte materii. Nu reușeam să înțeleg cum nu poți să ții minte o formulă matematică. Nu mai zic că, dacă îi spuneam că sunt câte 2 flori pe 3 rânduri și o întrebam câte flori sunt în total, nu era chip să înțeleagă. Și atunci, cum să faci matematică? Au trecut anii aceștia pentru mine ca un coșmar. A fost un moment în care, dacă aș fi putut, aș fi dus-o la o școală și aș fi lăsat-o acolo, să se ocupe altcineva de ea.

„Pe mine nu mă iubește nimeni!”

M-a ajutat însă foarte mult faptul că știam că trebuie să mă rog să-mi dea Dumnezeu o soluție. M-am rugat foarte mult să-mi dea Dumnezeu puterea să rabd, pentru că, pe măsură ce creștea, problemele erau mai adânci. Era respinsă de colegi și îmi amintesc că am mutat-o la Școala Americană din Pipera, crezând că dacă sora ei a fost acolo elevă și a avut niște performanțe deosebite, posibil că sistemul românesc era de vină. A pierdut un an, ca să poată să recupereze la limba engleză și am făcut o altă greșeală. Problema ei nu avea nici o legătură cu sistemul american sau românesc.

Mi s-a rupt prima dată sufletul când am găsit-o stând singură pe o băncuță la Școala Americană, când toți ceilalți erau în altă parte. „De ce ești singură aici?”, am întrebat-o. „Mami, pe mine nu mă iubește nimeni!”, mi-a spus. Mi-am dat seama că inclusiv eu făceam asta – încercam să mă descotorosesc de ea. Și relația cu sora ei mai mare era foarte complicată, deoarece Cosmina terminase două facultăți, iar ea nu era în stare de nimic.

Ajunsese în clasa a VIII-a. Am luat-o de la Școala Americană și am dus-o la Școala „Olga Gudynn”. A fost singura școală unde directoarea, chiar Olga, a înțeles despre ce este vorba și a zis: „Aduceți-o la școala mea și noi o să facem tot ce putem pentru ea”. Și ca să fie așa, ca o exersare a responsabilității pentru Andreea, colegii ei erau toți băieți și ea singura fată. La început, a plâns foarte tare că e singură, dar în final Andreea a ajuns să țină echilibrul clasei. reușea să-i strunească pe toți băieții și o ascultau, deci era vizibil o personalitate foarte puternică și ce a fost foarte interesant, chiar dacă ea nu învăța atât de bine ca ei, era omul de bază al dirigintei.

Marea dramă a familiilor cu astfel de copii este că mama și tata de obicei nu sunt în acord. Bărbații sunt foarte orgolioși, ei refuză să creadă că copilul lor are o problemă. Mama este considerată vinovată pentru tot ce se întâmplă. Nu a fost numai cazul nostru. Când părinții sunt în acord, copilul se recuperează mai repede.

În clasa a XII-a, am conștientizat că nu ieșea nicăieri singură, nu putea să cumpere nimic, îi era frică să se ducă și 50 m mai departe de mine. Și în clipa aceea mi-am dat seama că trăiesc cu adevărat o dramă, că ea are 18 ani și nu se descurca singură. Mi-am zis: „Încotro?”, că peste câțiva ani trebuie să-și câștige singură o pâine.

Și ce am făcut? Citisem despre dislexie și, fiind tot timpul lângă ea, mi-am dat seama că, dacă eu nu rezist și nu-mi dă Dumnezeu putere, va fi pierdută. Până în punctul ăsta părea o cruce. Într-o zi de disperare, mi-am dat seama că în jurul meu toată lumea cedase, toată lumea oferea bani, numai ca să se rezolve problema, dar problema Andreei nu se rezolva cu bani. Și atunci, într-o bună zi, am zis: „Doamne, Tu ești cel Care trebuie să-mi spui încotro s-o iau!”. Mi-am schimbat modul de a mă adresa ei.

O certam foarte mult, pentru că era rea, manifesta o răzbunare permanentă față de mine și într-o bună zi am întrebat-o: „De ce te porți așa de urât cu mine?”, și mi-a spus așa: „Mami, nu mă port urât cu tine, dar eu văd că nici tu nu mă mai vrei!” Și atunci zi de zi L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea împăcarea cu această situație și să pot să fiu alături de ea, ca să nu fie singură.

Am mers cu ea la mulți psihologi, dar vă spun că nu m-au ajutat. De ce? Pentru că niciunul dintre ei nu mi-a spus că un astfel de copil are nevoie de asistență permanentă. Da, poți să stai de vorbă cu ea, dar pe stradă îi era frică de orice și atunci am realizat că eu trebuie, ca să nu se dezechilibreze și să nu-i fie frică, să fiu prezentă la cea mai mică acțiune a ei și atunci am închiriat un apartament la Râmnic. Ne-am instalat acolo, departe de zgomotul Bucureștiului, de mediul familial, de orice alte influențe. Știam că trebuie să aibă locul ei, camera ei, să nu-i fie frică. Îi era frică de orice, frică de umbre, de întuneric, de oameni!

(va urma)

Interviu realizat de Tatiana Petrache

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 188 (septembrie 2024)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

• la revista în format digital online, de AICI
• în format tipărit, cu livrare în România, de AICI
• în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI