„Viața de zi cu zi este o continuă încercare!”

Întâlnirea cu familia Părintelui Emanuel și a presviterei Cătălina este o întâlnire cu bucuria, nădejdea, dragostea pentru valorile și tradițiile neamului. Crescuți în spiritul ASCOR-ului și apropiați de Putna și de alte mănăstiri, au înțeles și și-au asumat faptul că viața este o provocare continuă, cu căderi și ridicări, cu bucurii și încercări, cu ispite, dar și cu multe binecuvântări de la Dumnezeu, lucruri despre care ne vorbesc în cele ce urmează. (R.T.)

– Doamna Cătălina, aveți opt copii. Când erați adolescentă vă vedeați mamă de opt copii?

– Prezvitera Cătălina: Îmi doream să am mulți copii. Nu mă vedeam chiar mamă de opt copii. La biserica unde am copilărit, erau familii frumoase, cu copii mulți, și îmi doream și eu să am o familie mare, dar parcă era departe gândul acesta. Îi apreciam pentru că erau uniți, erau credincioși. Erau diferiți de cei cu un singur copil sau cu doi copii. Erau mult mai apropiați de comunitatea noastră din biserică.

– Ce înseamnă pentru dumneavoastră „meseria” de mamă?

– Prezvitera Cătălina: „Meseria” de mamă înseamnă multe lucruri frumoase, dar și multă nevoință. Și oboseală, dar și bucurie. Și dăruire. Dăruire din timpul nostru, din viața noastră.

„Un luptător pentru credință și

pentru valorile neamului”

– Părinte Emanuel, sunteți fiul Părintelui Emanuel Ganciu, un părinte cunoscut și iubit de bucureșteni, care anul acesta împlinește doi ani de când s-a mutat la Domnul. Cum a fost Părintele Emanuel ca tată și ca preot?

– Părintele Emanuel: Tatăl meu a fost la început medic veterinar. A fost un medic veterinar foarte dăruit, a lucrat în cercetarea medicamentului, dar trata animalele și la noi acasă. Casa devenise cabinet veterinar. Tata avea un spirit de misionar. Când era tânăr, înainte de revoluție, mergea la serviciu cu o geantă de cărți despre credință, care erau foarte rare pe vremea aceea, și le vorbea colegilor despre credință. Părinții mei l-au cunoscut pe Părintele Galeriu când eu eram la sfârșitul claselor primare și asta i-a schimbat foarte mult. Au devenit creștini practicanți. Personalitatea și duhul Părintelui Galeriu i-a marcat foarte mult. Fiind intelectuali, Părintele Galeriu răspundea căutărilor lor și întrebărilor pe care și le puneau legate de viață și de modul în care împaci credința cu cultura. Părintele Galeriu vorbea fiecăruia pe limba lui. Mi-aduc aminte că atunci când plecam la biserică – stăteam departe, locuiam în Berceni și până la Biserica Sfântul Silvestru, făceam destul de mult – ne grăbeam și apăreau tensiuni dimineața, la plecare, să nu întârziem la slujbă.

Însă nu m-au marcat acele momente, ci dorința de a fi cu Dumnezeu, de a face voia Lui în viața noastră și, nu în ultimul rând, ceea ce este legat de tata, de a-i aduce pe ceilalți la Dumnezeu. Tatăl meu mergea adeseori la câte o sfeștanie și rămânea de la ora 18:00 până târziu, după miezul nopții, unu, două noaptea uneori. Poate erau membri ai familiei care nu mergeau la biserică sau se declarau indiferenți față de credință și el le vorbea despre Dumnezeu din toate perspectivele, făcea orice numai ca să-i facă pe oameni să conștientizeze existența și prezența lui Dumnezeu. Și a reușit să aducă mulți oameni la credință.

– Era foarte prezent și în spațiul pubic.

– Era prezent în viața publică, pentru că el avea un ideal național pe care l-a prețuit foarte mult și era un luptător pentru credință, pentru valorile neamului, pentru valorile familiei, pentru ceea ce înseamnă familia tradițională, societate tradițională, pentru apărarea acestor valori. Nu era un om care să îndemne doar la rugăciune, ci ieșea împreună cu fiii săi duhovnicești cu icoane, la marșurile care se făceau. Acesta era modul lui de a duce lupta aceasta și în planul social.

– Prezvitera Cătălina: Părintele Emanuel, bătrânul, era foarte iubit de copiii noștri. Emanuela are nopți în care doarme cu fotografia bunicului în brațe. Puneam fotografia în bibliotecă și dimineața o găseam în brațele Emanuelei, căci venea să ia fotografia, ca să doarmă cu bunicul. Și în fiecare duminică sau zi în care merge la biserică, ea se duce și îi aprinde lumânări, face curățenie la mormânt, căci mormântul este lângă biserică.

– Părintele Emanuel: Ema are șapte ani și jumătate, deci avea cinci ani când bunicul a trecut la cele veșnice.

„Dacă mă rog, nu deznădăjduiesc”

– Există supărări în familia Dumneavoastră?

– Prezvitera Cătălina: Există și supărări, da. Mă supăr dacă întârzie, mă supăr dacă uită ceva, mă supăr dacă n-a luat o anumită decizie la timp.

– Și cum vă trece supărarea?  

 – Ne vorbim, ne îmbrățișăm, ne rugăm. Întâi ne certăm, apoi ne îmbrățișăm și apoi ne rugăm, mai trece timpul, mai trece o zi, mai trec două… Când îi vedem pe copii că se necăjesc din cauza certurilor noastre, ne împăcăm. Ne rugăm.

– Și simțiți că rugăciunea își face efectul?

– Prezvitera Cătălina: Bineînțeles! Eu m-am gândit la un moment dat, foarte serios, că la câte motive de supărare sunt în timpul unei zile, aș putea chiar deznădăjdui, dacă nu aș ierta și nu m-aș ruga. Pentru că fiecare vine cu ale lui. Părintele vine cu ale lui, copiii mai mari vin cu problemele lor, copiii mai mici cu problemele lor, problemele din jurul nostru… pe mine mă apasă. Dar dacă mă rog, nu deznădăjduiesc.

– Părintele Emanuel: Bineînțeles, avem și noi momentele noastre mai dificile. Din cauza oboselii, din cauza grijilor prea multe, legate de viața de zi cu zi, vorbim mai apăsat decât trebuie și uităm că, de fapt, toate încercările sunt niște lucruri firești din viața de zi cu zi și uneori le luăm prea personal. Uneori mai ținem minte ceva care s-a întâmplat anterior…

– Prezvitera Cătălina: Eu sunt prima la mânie, să știți…

– Și cine cedează primul pentru restabilirea păcii?

– Părintele Emanuel: Depinde de la situație la situație. Atunci când avansează cumva tensiunea și îmi pierd și eu răbdarea, mie îmi trece mai greu. Eu sunt mai calm din fire, este un dar de la Dumnezeu, sunt conștient de lucrul acesta, dar atunci când nu-l lucrezi, nu-l pui în aplicare, rămâne limitat. Și atunci când nu-mi valorific acest dar, îmi pierd răbdarea și mă ține supărarea – soția este mai năvalnică, așa cum spune, dar ei îi trece mult mai repede. Ea este, în 90% dintre situații, cea care face primul pas spre restabilirea păcii în familie.

– Care este rolul tatălui și care este rolul mamei în viața de familie?

– Părintele Emanuel: Este clar că rolul nostru este întrepătruns și este o împreună-lucrare pe drumul acesta al rânduielii familiei și îmi place o vorbă pe care am auzit-o la un moment dat, că părinții sunt administratori, sunt tutori ai copiilor, care Îi aparțin de fapt lui Dumnezeu. Și tatăl, prin prezența lui, prin autoritatea diferită pe care o are asupra copiilor – soția îmi spune că uneori, când sunt acasă, lucrurile sunt mai așezate prin simpla mea prezență, chiar dacă eu am de lucrat, știu și eu, la un proiect, la o catapeteasmă și nu sunt implicat efectiv în educarea copiilor sau în activitățile cu ei. Simpla mea prezență ajută. Așa este și în ceea ce o privește pe ea, cu siguranță.

Mama este mai mult legată de lucrurile legate de casă, de curățenie, de mâncare, de sufletul pe care îl pune în relația cu ei, dragostea asta foarte explicit manifestată. Tatăl este întotdeauna – cred că așa este firesc să fie – mai reținut în manifestările explicite ale iubirii, însă el dă un echilibru. Și am văzut acest lucru și în cazul copiilor de la școală, în școlile unde am predat de-a lungul timpului, în cazul în care lipsea tatăl de acasă, se simțea lucrul acesta din modul de a fi, din așezarea lăuntrică a copiilor fără tată, mai ales a băieților. Ceva lipsea constitutiv din structura lor.

– Prezvitera Cătălina: Așa cum spunea și Părintele, rolul meu este să arăt dragostea mai direct, poate să fiu mai înțelegătoare în unele situații, de organizare a casei, de organizare a activităților noastre și ale copiilor, poate chiar și organizarea activităților părintelui.

– Părintele Emanuel: Soția mea are un dar deosebit organizatoric. Ea este managerul familiei, ea este stăpâna casei și, totodată, ea este cea care face programul. La începutul fiecărei săptămâni, ea pune pe hârtie și ne spune fiecăruia ce și când trebuie făcut. Eu sunt mai împrăștiat și uit adesea, din cauză că mă împart în foarte multe lucruri. Dar, făcând programul împreună, asta mă ajută foarte mult să nu uit cele pe care le am de făcut în săptămâna respectivă. Interviu realizat de Mihaela Raluca Tănăseanu

(fragment)

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 193 (februarie 2025)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

la revista în format digital online, de AICI

în format tipărit, cu livrare în România, de AICI