Aminoacizii și sănătatea mintală (II)
Și de-o fi să mor…
Spunea Sfântul Sofronie de la Essex că, până nu ajungem la pământ, zdrobiți cu totul, simțindu-ne un nimic, Dumnezeu nu ne poate ajuta. Căci din nimicul acesta a clădit Dumnezeu lumea, și până nu vom ajunge și noi nimic, nu ne va putea clădi din nou.
Povestea Cezarei este tocmai această călătorie până la marginea nimicului, când totul ‒ aripile, visele, nădejdile și idealurile s-au zdrobit, și bine au făcut că s-au zdrobit, căci pieritoare erau. Și, ajunsă la marginea disperării, Dumnezeu Își tinde mâna Sa și o culege, căci numai „inima înfrântă și zdrobită” Psalmul 50:18 este cu adevărat „coaptă” pentru lucrarea lui Dumnezeu. (A.S.)
– Dragă Cezara, ne-ai povestit că l-ai născut pe Luca fără să fii căsătorită, iar după o vreme tatăl lui a plecat și ai fost nevoită să-l crești singură. Cum a continuat viaţa ta după aceea?
– După ce l-am avut pe Luca, l-am întâlnit pe tatăl lui Ieronim. Am mai făcut un copil, şi situaţia s-a repetat. Viaţa m-a dus în punctul în care am mai ajuns încă o dată mamă singură. Dar abia atunci am simțit că nu mai pot. Îmi venea să mă arunc pe geam! A fost cumplit. Atunci m-am pus în genunchi şi L-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute, că eu nu mai pot. Pur şi simplu, simţeam că tot ce-am putut eu să fac m-a dus în punctul ăsta. Şi Dumnezeu m-a ajutat.
Cumva, cred că tot datorită bunicii mele m-am întors. Dumnezeu mi-a pus în minte gândul acesta: oare de ce bunicii mei au reuşit să trăiască împreună până la adânci bătrâneţi, chiar dacă au trecut prin perioade foarte grele, cum au fost foametea, războiul, comunismul, Siberia şi alte ameninţări care au planat asupra lor? Şi totuşi, au reuşit să supravieţuiască, să ajungă la bătrâneţe, să-şi crească nepoţii, să fie în biserică şi să rămână împreună. Chiar dacă se mai ciondăneau, nu i-am auzit niciodată certându-se. „Măi, Nădiuţă, măi!” „Măi, Andrii, măi!” – aşa erau. Şi nu puteam să găsesc un răspuns, pentru că bunicii mei muriseră deja și nu puteau să-mi răspundă. Dar tot Dumnezeu mi-a insuflat răspunsul. M-am gândit să fac ce ştiu eu că făceau ei. Şi ce făceau ei? Uite, ţineau post. Ia să ţin și eu post! Eu, până atunci, nu ţinusem post decât în perioada copilăriei. Şi am început să ţin post, şi postul acesta a fost binecuvântat, pentru că Dumnezeu m-a ajutat ca, la sfârşitul postului, să se schimbe multe lucruri în viața mea. Eu cred că s-a întâmplat atunci o mare minune.
Era Postul Crăciunului şi am mers într-o librărie şi mi-am cumpărat o carte de rugăciuni. Iar în cartea de rugăciuni era și Canonul Sfântului Andrei Criteanul, pe care l-am citit în timpul Postului Crăciunului, în fiecare zi. Și mi-a prins atât de bine sufleteşte, încât mă rugam în fiecare seară la Dumnezeu să mă lase în viaţă, să nu cumva să mor înainte să mă spovedesc!
– Dar de unde ai ştiut de spovedanie?
– Din literatură. De la Dostoievski. Mai citisem şi eu diverse materiale în ultimul timp. Mă preocupa foarte mult problema comunismului, şi m-a urmărit ani de zile această întrebare: cum s-a instalat comunismul într-o ţară în care erau foarte puţini comunişti, într-o ţară în care erau oameni credincioşi? Bine, ştiam istorie, știam că au venit ruşii, şi cu ruşii nu poţi să stai de vorbă. Ruşii instalează orice, când vor ei. Dar era mai mult decât atât. Şi încet, încet, am căutat pe internet şi am găsit diverse materiale despre cei care au murit în puşcărie, despre cum au rezistat în puşcărie oameni politici, de la liberali la ţărănişti și legionari. Şi începuse să mi se contureze o imagine a ceea ce se întâmplase.
Apoi, în momentul în care am început să ţin post, am ajuns la un prieten care avea un anticariat. Cum vorbeam cu el, văd în spatele lui, pe un raft, o carte care se chema „Sfântul închisorilor”. Și l-am întrebat: „Cu cât dai cartea aceea?”. S-a uitat pe ea şi zice: „Doi lei, dar ţie ţi-o dau fără bani”. Şi mi-a dăruit-o. În seara aceea am citit-o pe toată! Atunci a fost momentul când mi-am dat seama clar ce trebuie să fac. Adică nu a fost întâmplătoare dorinţa de spovedanie. Iar dacă eşti deschis şi vrei să-ţi schimbi viaţa, e incredibil ce poate să facă Canonul Sfântului Andrei Criteanul! Este o rugăciune care mişcă sufletul. Aşa a fost şi cu mine.
„Să poţi să zbori!”
Un detaliu nu-l ştiam: că puteam să mă duc și să mă spovedesc oricând. Eu aveam senzaţia că doar de Crăciun pot să mă spovedesc. Şi atunci pentru mine a fost ca un canon faptul că, în mintea mea, eu nu puteam să mă duc să mă spovedesc, ci trebuia să aştept Ajunul Crăciunului ca să mă spovedesc. Așa am ţinut tot postul, în starea aceasta de tensiune lăuntrică. Am început să merg la biserică, la slujbe. Căutam un Părinte în fața căruia să-mi pot deschide inima. Şi am mers din biserică în biserică, până când am găsit un Părinte care atunci mi s-a părut că era Părintele căruia aş putea să mă spovedesc. Şi m-am spovedit chiar înainte de Crăciun.
Dar să ştii că n-a fost uşor! Am aşteptat să se spovedească toată biserica; erau vreo douăzeci de oameni, femei, bărbaţi… Eu eram sprijinită de ușa de la intrare şi simţeam cum mă apasă toată povara păcatelor ‒ simţeam, pur şi simplu, fizic durerea! Mă durea spatele cum nu m-a durut niciodată în viaţa mea! Şi îmi venea să plec. Cred că am stat vreo trei ore să aştept. Totuşi, oamenii erau pregătiţi, se spovedeau scurt, la obiect şi plecau. Dar tot am aşteptat mult şi aveam aşa, gândul să plec. Mai venea un gând – şi cred că aici era îngerul şi conştiinţa – că, dacă eu plec acum, n-o să mai ajung încă o dată în punctul acesta, în care să ţin tot postul şi să am disponibilitatea de a mă spovedi. Îmi dădeam seama că, dacă eu plec atunci, n-o să mai fac lucrul ăsta niciodată. Şi atunci era lupta aceasta între a rămâne şi a mă spovedi, şi a pleca.
Şi totuşi, am reuşit. A fost o spovedanie adevărată, din toată inima! În momentul acela, am simţit că povara care era pe umerii mei a dispărut. Pur şi simplu, Dumnezeu mi-a luat-o de pe umeri! În momentul în care am terminat şi Părintele mi-a citit rugăciunea de dezlegare, pe mine nu mă mai durea spatele. Mergeam și nu mai simţeam pământul de sub picioare ‒ nu mi s-a mai întâmplat asta niciodată în viaţa mea… Să poţi să zbori! Zburam, pur şi simplu, zburam când am plecat din biserică! Eram atât de fericită şi liniştită şi simţeam cu adevărat că Hristos m-a iertat şi că tot ceea ce aveam eu pe suflet lăsasem acolo, sub epitrahilul Părintelui. Cumva, tot Dumnezeu m-a adus în punctul acela şi tot El m-a ajutat, că probabil singură nu aş fi reuşit să menţin toată căutarea şi aşezarea asta și să rămân în biserică. Dar tot El mi-a trimis și oamenii care să fie lângă mine, să mă îndrume şi să mă ajute să merg mai departe, pentru că, dacă aş fi fost singură, probabil că la un moment dat n-aş mai fi avut toată voinţa asta să continui. Dar Dumnezeu aşa face: în momentul în care vii la El, toarnă peste tine bunătăţi cu sacul! Asta pot s-o spun cu toată inima.
Ştii, toată lumea mă întreba: „Cum te descurci cu copiii?”. Şi mi-a plăcut mult cuvântul Părintelui Arsenie Papacioc: „Dumnezeu, când trimite un copil pe lume, îi leagă și o traistă de gât, iar în traista aia pune o pâine. Și voi, părinţii, mâncaţi din pâinea aceea”. Cuvântul ăsta îl spun tuturor şi acum, când am patru copii, pentru că mă întreabă mulţi din colegii mei care nu îndrăznesc să facă măcar unul, d-apoi patru! Și le spun: Dumnezeu, cu fiecare copil, a trimis o pâine din care am mâncat şi eu, şi copiii. Și nu numai că mi-a dat o pâine, ci mai mult decât o pâine mi-a pus în traistă! Tuturor le spun asta şi poate îi şi ajută pe oameni, mai ales pe cei care se tem că n-ar putea să crească un copil. Eu tot timpul le-am spus că Dumnezeu ajută să creşti un copil. Şi pe mine m-a ajutat: unu, doi, trei, patru… Mi-a dăruit tot ce am avut nevoie pentru ei. Mi-a dăruit nu doar o pâine ‒ mi-a dăruit şi o familie.
– Cum a fost prima împărtăşanie?
– Chiar de Înviere m-am împărtăşit ‒ m-am spovedit de Crăciun şi m-am împărtăşit de Înviere. A fost deosebit, am avut o bucurie în suflet extraordinară, pe care uneori o mai simt și acum. Nu pot să spun că o simt tot timpul, dar asta nu din cauza faptului că nu ar exista. Ea ar exista, dar probabil că nu sunt eu capabilă să o simt tot timpul. Dar a fost. Toată fiinţa mea a trăit o bucurie nespusă. Asta-i ceva ce mi-a rămas de atunci şi acum, când mă împărtăşesc.
„Lazăre, ridică-te!”
Între timp, a apărut şi viitorul meu soţ în viaţa mea. Tot la acel Crăciun mi l-a trimis Dumnezeu. Eu am fost colegă cu fosta lui soţie şi aşa l-am cunoscut şi pe el. Știam că este în Biserică și trăiește ca un pustnic. Și i-am trimis un mesaj: „La mulţi ani! Hristos în sufletul nostru Se naşte!”. Iar el m-a sunat, s-a bucurat foarte tare când a aflat că m-am spovedit şi că am început să merg la biserică. Și, cum avea drum prin Bucureşti, a trecut pe la mine. Eu m-am bucurat foarte mult să-l văd. Dar el atunci pleca în Sfântul Munte. Acolo, un Părinte chiar l-a întrebat dacă nu rămâne la o chilie. Şi Bogdan a zis că se întoarce în Bucureşti şi, dacă nu se însoară, se întoarce la chilie, să se călugărească.
Eu ştiam că Bogdan renunţase la toate şi, prin imaginea lui acolo, pe munte, stând şi rugându-se, se înfiripase şi în mintea mea gândul că, uite, se poate trăi şi aşa. Și că, orice s-ar întâmpla, nu poate fi aşa de rău, pentru că până la urmă există şi soluţia asta şi Dumnezeu te primeşte. Până la urmă, s-a întors şi, încet, încet, a venit pe la noi și am început să mergem împreună la biserică, la toate slujbele. Apoi m-a întrebat dacă nu vreau să ne căsătorim, dar destul de repede. Şi ne-am căsătorit pe 20 mai, chiar înainte de Sfinţii Constantin şi Elena. Aşa a fost.
– Pentru că tocmai am prăznuit Învierea, se poate spune că Cezara moartă era şi a înviat?
– Da, se poate spune. Dar e clar că a fost lucrarea lui Hristos cu mine. Sau mai degrabă aş spune nu că am înviat, ci că Hristos mi-a zis: „Lazăre, ridică-te!”. Aş apropia mai degrabă viaţa mea de replica asta, pentru că aştept cu adevărat învierea la sfârşit. Dar aşa am simţit, că eram în iad şi Dumnezeu m-a scos din iad.
Pe bunica mea o chema Lăzărencu, şi de multe ori mi-am pus problema dacă nu se trage din Lazăr – aşa, simbolic, ei erau „ai lui Lazăr”. Și, într-adevăr, Dumnezeu a binevoit să mă scoată din iad şi să mă aducă într-o altă viaţă, şi să mă şi susţină. Că nu a fost aşa simplu. Nu doar m-a scos, ci mi-a trimis toate ajutoarele de care aveam nevoie ca să stau lângă El. Eu de multe ori mi-am pus problema: nu merit, clar, dar probabil a făcut Dumnezeu asta pentru copii. Şi poate pentru că nu i-am avortat pe acești copii. Nu pot să spun că a fost doar hotărârea mea eroică, ci Dumnezeu, în neputințele mele, m-a ajutat aşa, subtil, să iau decizia potrivită.
– Ce te-a ajutat pe tine cel mai mult în lupta cu patimile?
– Tot Hristos m-a ajutat, până la urmă. Dar concluzia mea de acum este: „Dai voinţă, iei putere!”. În momentul în care depui un efort în a tăcea, de exemplu, la un moment dat, Dumnezeu te ajută, chiar te ajută să taci. Dar primul efort trebuie să-l faci tu. Nu vine de la început. Degeaba ne rugăm noi: „Doamne, ajută-mă să tac!”. Dumnezeu te ajută în momentul în care tu taci prima dată. Şi aşa se întâmplă în multe situaţii, nu vorbesc doar de tăcere. Primul pas trebuie să-l faci tu.
Şi pot să-ţi mai zic ceva. Am fumat, mamă, cum am mai fumat! Ca un turc! Şi, la un moment dat, după ce m-am spovedit, Părintele mi-a spus că trebuie să mă las de fumat. Au fost două luni în care am încercat toate modalităţile, dar nu reuşeam în nici un fel să mă las. Până la urmă, m-a ajutat Maica Domnului, Sfântul Nectarie şi Sfântul Spiridon. Eu chiar aşa simt, că a fost o minune, pentru că, în momentul în care epuizasem toate variantele de-a mă lăsa de fumat şi simţeam că singură nu pot, nu am voinţa asta, deja într-o săptămână eu nu mai fumam. Deci Dumnezeu a creat conjunctura, pentru rugăciunile acestor sfinţi, în aşa fel încât eu, într-o săptămână, nu mai fumam ‒ şi nici n-am mai fumat de atunci niciodată. Dar trebuie să faci tu primul pas, și după aceea Dumnezeu te ajută.
– Te iubește mult Dumnezeu și te-a ajutat mult!
– Da, să știi că asta e concluzia mea, pentru că eu mare lucru nu am făcut. Nu a fost un efort al meu ‒ clar a fost un dar al lui Dumnezeu. Și probabil doar la sfârșit voi afla răspunsul pentru rugăciunile cui am ajuns eu aici.
Știi, uite un detaliu interesant: bunica mea tot timpul povestea despre monahii din Sfântul Munte. Știam despre Sfântul Munte cumva, pentru că monahii din Sfântul Munte veneau în satul bunicilor mei, în nordul Basarabiei, și adunau ajutoare. Iar la Colciu a fost un schimonah, Părintele Ioan Guțu, care era din satul bunicii mele și de-o vârstă cu bunica mea; de multe ori m-am gândit că poate el s-a rugat mult pentru oamenii din sat și poate așa am fost și noi incluși în rugăciunea lor ‒ că suntem și noi urmașii celor din sat, chiar dacă nu am crescut acolo. Și probabil că și pentru rugăciunile lui, ale bunicii, ale tuturor drepților din neamul nostru și ale tuturor Părinților nevoitori care ne-au pomenit, Dumnezeu s-a milostivit de noi.
„Hristos să rămână în inimile lor”
– Care crezi că sunt cele mai mari provocări în familia ta privind creșterea copiilor?
– Cea mai mare provocare este să-L menținem pe Dumnezeu în viața lor, asta este prima provocare. Și a doua: consecințele vieții pe care am dus-o în tinerețe se suportă acum. Faptul că, uite, Luca are un tată, Ieronim are un alt tată care nu sunt în Biserică, tot timpul a existat problema asta să găsim o unitate, ca tot ce le spun să rămână în inima lor. Așa încât ei, oriunde vor ajunge și orice vor face, totuși să rămână drepți, să-L urmeze pe Hristos, să nu se lepede cumva de El chiar și atunci când vor greși.
Asta este marea mea problemă și durere și rugăciune, să rămână Hristos în inimile lor. Și dacă cumva se întâmplă ceva, atunci să se întoarcă la Hristos. Așa cum Dumnezeu m-a scos pe mine, să-i scoată și pe ei. Am auzit multe cazuri, de aceea spun că Dumnezeu, pentru rugăciunile cuiva, m-a scos pe mine din iad. Și probabil că și pentru rugăciunile noastre, dacă suntem capabili să ne rugăm pentru copiii noștri, Dumnezeu fie o să-i ocrotească, fie, în momentul în care ei or să cadă, o să-i ridice și o să-i aducă înapoi în Biserică. Sunt ferm convinsă.
– Ați ales să vă mutați din București la țară. Care sunt roadele unei astfel de vieți?
– Faptul că ne-am mutat la țară e foarte util în primul rând pentru copii. Pentru că aici viața nu este așa lejeră ca la București, trebuie să muncești mai mult ‒ și e vorba de muncă fizică, nu doar intelectuală! Cred că le e de mare ajutor că merg pe jos, că văd pisici, păsări, căprioare, natură, că văd pământul, că văd cum răsare o ceapă… Am pus grâu și copiii știu acum tot ce înseamnă să pui bobul de grâu și ce înseamnă să macini și să faci pâine, adică am făcut tot procesul împreună cu ei și îl cunosc, l-au trăit și ne-au ajutat cu bucurie, fără să fie ceva forțat.
Nădăjduim ca în felul acesta să știe că, în orice situație ar ajunge, pot s-o ia de la capăt, și că, dacă au o bucată de pământ, nu vor muri de foame, adică ăsta să nu fie un coșmar cum a ajuns să fie pentru alții. Toată lumea moare acum de frică, gândind că se poate întâmpla ceva. Se poate întâmpla ceva, este foarte posibil să se întâmple, dar asta nu înseamnă că trebuie să disperăm. Pentru că Dumnezeu o să ne ajute și, uite, se poate trăi și așa, prin hărnicie și prin muncă. Până la urmă, sunt perioade în care poți să trăiești doar cu posmagi și ceai, îți spun eu sigur că poți! Le povestesc tot timpul copiilor că am trăit și noi așa pe timpul comunismului ‒ nu la fel de mult ca bunicii noștri, care au trecut prin greutăți și mai mari. Dacă citim memoriile celor care au trecut prin Siberia, știm exact că oamenii aceia au trăit în lipsuri cumplite. Și atunci înseamnă că se poate trăi și așa.
Nu le doresc asta copiilor mei, dar tot timpul le spun că niciodată nu se știe când putem să trecem prin perioade asemănătoare. Și că ar trebui să ne pregătim măcar printr-o înțelegere a minții. Încercăm tot timpul să trăim mai modest ‒ le spun să fie atenți, să recicleze, să nu risipească ‒, să fim cât se poate de aproape de un mod de viață mai simplu. Dar, pentru că avem de toate, pentru că Dumnezeu ni le dă pe toate, măcar din respect pentru Dumnezeu să nu aruncăm, să fim atenți cu cei din jur și cu noi.
– Îți vine în minte vreo întâmplare din care ai înțeles că Dumnezeu vă poartă de grijă?
– Am fost odată la mare și am trecut printr-o situație incredibilă. Marea fusese liniștită mai devreme, noi intraserăm în apă; Ecaterina, cea mică, avea doar câteva luni atunci. Și Bogdan stătea cu spatele la mare, eu eram lângă el, și el era cu ea în brațe. La un moment dat, a venit un val mai mare și am strigat la el, și atunci a ridicat-o pe Ecaterina în sus, ca să treacă valul pe lângă ei. Dar valul a fost atât de mare, încât i-a luat-o pe Ecaterina din brațe, iar pe noi ne-a învârtit în apă. Am fost acoperiți de apă și pur și simplu eu m-am julit de tot nisipul și pietrele de pe fundul mării, și Bogdan la fel. Eram aproape de mal și, când ne-am ridicat, Ecaterina nu mai era ‒ era sub apă, îți dai seama?
Și am țipat: „Ecaterina!…”. Cred că Sfânta Ecaterina ne-a ajutat atunci și Maica Domnului, pentru că mi-a înghețat inima ‒ nu vrei să știi cum a fost, niciodată nu mi-a fost în viață așa cum mi-a fost atunci! Și Dumnezeu a scos-o la suprafață și a alergat Bogdan prin apă și a luat-o. Putea fi fatal. Atunci a fost mâna lui Dumnezeu. Dumnezeu ne-a arătat cât de fragilă este viața, că El ți-o ia, și tot El ți-o dă înapoi.
Fragment din articolul publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 172 (mai 2023)
Interviu realizat de Ioana Maxim
Fragment din articolul publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 172 (mai 2023)
Revista poate fi achiziționată din:
- Platforma digitală – în format digital online
- Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
- Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate
De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni
Trackbacks and Pingbacks