Și de-o fi să mor…

Liceu. Ora de filosofie marxistă. Un profesor neformalist: „Azi vreau să-mi explicați purtarea ciobanului mioritic: de ce nu s-a ascuns într-un copac, de ce nu a fugit în altă țară… de ce-a stat așa, să fie omorât? Milea, ce părere ai?” „…?!” „Ăia nici nu erau ciobani, băi, Milea!”  „…?!” „Erau așa, niște instrumente ale destinului, și de destin n-ai unde să te ascunzi”.

Nu știu dacă el credea în destin, dar despre Dumnezeu nu se putea vorbi atunci la școală.

***

Eram familiarizată cu „Miorița”. Crescusem la bunici până la șase ani și bunicul, țăran get-beget, nu știa povești. Mă adormea cu „Miorița”, „Muma lui Ștefan cel Mare” și „Balada lui Brâncoveanu”, învățate de el în cele patru clase primare. La maturitate mai memorase și „Decebal către popor”, care exprima crezul lui: „Din zei de-am fi scoborâtori,/ C-o moarte toți suntem datori!/ Totuna e dac-ai murit/ Flăcău ori moș îngârbovit;/ Dar nu-i totuna leu să mori/ Ori câne-nlănțuit”.

La toate întrunirile familiale, când casa era plină cu fiii și nepoții, ne citea neapărat și „O scrisoare de la Muselim Selo”. Dar, când ajungea la „Și acolo-n deal, cum fulgera/ Un plumb simții că vine/ Și n-avu loc, cât larg era,/ Decât în piept la mine”, îl bușea un plâns nestăvilit. Făcuse războiul, fusese prizonier patru ani la ruși, iar grozăviile trăite lasaseră urme adânci. Dar nu-l copleșiseră, ci i-au întărit bărbăția înnăscută și i-au înmuiat inima. Nu se mai temea nici de moarte, nici de suferință, și asta i-a dat puterea să-și trăiască viața cu plinătate și demnitate. Din considerație pentru experiența prizonieratului, prietenii îi ziceau „Iaşka”, după cum i se spunea la ruși.             

Bărbații satului îl respectau, îi cereau sfatul și ajutorul, iar el nu-și precupețea nici priceperea, nici ultimii bani, nici ultimele puteri. Nu suporta să lase omul să plece necăjit. Iar văduvele știau că pe „nea Gică“ nu-l va lăsa inima să nu le ajute cu tăiatul porcului de Crăciun și al mielului de Paște. Din păcate, cam asta era credința pe atunci, în plin comunism: că la Crăciun se taie porcul și la Paște se taie mielul. Dar omenia era omenie.

Față de membrii familiei a avut greșelile lui, dar pentru mine, copil cum eram, era cel mai bun prieten. Nu l-aș fi dat pe nici unul din tovarășii mei de joacă. Inima lui fierbinte, modul neînfricat de-a fi îmi dădeau o plinătate, mă captivau.

Când eram foarte mică, făceam uneori crize de plâns noaptea, și bunica nu mă putea potoli nicicum. Atunci bunicul mă lua în brațe, mă scotea afară și-mi arăta cerul. Plânsul meu se curma brusc în fața acestei măreții. „Becu’! Becu’!”, spuneam, fascinată de-atâtea lumini aprinse acolo, sus.

Avea în el ceva mioritic. Iubea mult natura: cerul, pământul, vietățile și se simțea una cu ele. Păsările și animalele din ogradă erau atașate de el și le mergea bine. Rândunele își făceau cuiburi sub streașină, și bunicul nu le strica niciodată. Toamna, la plecare, dădeau un tur în jurul casei, de rămas-bun, iar el plângea: „Mergeți cu bine! Cine știe dacă la anul mă mai găsiți în viață!”.

Pe la 65 ani, a visat moartea, care l-a anunțat: „Când termini treburile, vin să te iau!”. Mai avea încă multă putere și poftă de viață, așa că și-a găsit încă destule de făcut: a mărit grajdul, crama, a construit un coteț nou pentru porumbei… Lângă ele a ridicat și o odăiță, unde s-a mutat, ca să le fie mai aproape.

 Vara dormeam afară, la colțul casei, sub un păr, și răspundea la toate întrebările mele „existențiale”, îmi povestea de copilăria lui, de „bâtul” lui. Nu l-am simțit niciodată sâcâit de prezența mea aproape neîntreruptă în preajma lui, nici lipsit de cheful de a-mi vorbi. Totuși, nu mă putea lua cu el chiar peste tot. Uneori, spre nemulțumirea mea, mă lăsa cu bunica. Ea, ca să mă îmbuneze, îmi făcea gogoși; dar, ca să pară mai palpitant, mă avertiza să nu-i spun bunicului. „Ba te spun!”, o asiguram eu. Și, de cum intra bunicul pe poartă, o pâram, satisfăcută: „Tataie, mamaia a făcut gogoși!”. El, „amenințător”: „Așa a făcut? Lasă că-i arăt eu ei!”.

Mă întorceam apoi victorioasă la joacă, dar mă ajungeau reproșurile bunicii: „Iudă Iscarioteană, m-ai spus lu’ tac-tu mare!”. Eu credeam că „iudă iscarioteană” e un animal de la teleenciclopedie și mi se părea interesant.

***

Apoi, crescând, împrejurările vieții au făcut să-mi văd mai rar bunicul. Nu am putut merge nici la înmormântarea lui. Dar mi-a povestit mama, care a fost lângă el în ultimele zile.

Mergând, ca de obicei, la țară, la sfârșit de săptămână, l-a găsit la pat. Își lua avânt să se ridice, dar cădea la loc. Nu-i venea să creadă că chiar nu poate. Până la urmă a înțeles: nu mai avea putere; deși nu îl durea nimic prea tare. Avea 87 de ani.

 „Moșule, ce-i cu tine? Te-ai îmbolnăvit! Trebuie să te ducem la doctor!”, îi spune mama, îngrijorată. Dar el îi răspunde, blajin: „Nu, tată! Am văzut cum s-a întâmplat cu cuscrii: i-ați dus pe la spitale, v-ați chinuit și voi, și ei, și în scurt timp tot au murit. Mi-a sosit ceasul! «C-o moarte toți suntem datori!». Vreau să mor în patul meu!”.

Mama nu i-a adus încurajări ieftine, ci, cu emoție, l-a întrebat: „Moșule, vrei să chem preotul să te spovedească?”. I-a răspuns calm, împăcat, cu toată inima: „Da, tată, vreau! Cheamă-l!”. Preotul a venit, l-a spovedit, l-a împărtășit și a ieșit din cameră bulversat: „Nea Gică zice că a fost rău…”.

Apoi, rămași singuri, i-a dat mamei ultimele sfaturi. Dintre toți copiii, ea îi semăna cel mai mult. „Vioară, tată, cu tine le-am făcut pe toate. Hai, tată, să ne sfătuim și acum, ca să ducem lucrurile la bun sfârșit”. A socotit cam câți oameni vor veni la înmormântare, ce mâncăruri să cumpere și în ce cantități; iar calculele lui s-au dovedit exacte.

După care i-a spus mamei rugător: „Vioară, tată, e o vorbă: «Tace o gură, tac toate». Tu ești gura aia. Taci tu, tată, ca să fie pace între voi. Să nu vă certați unii cu alții pe moștenire, ca să nu vă faceți de râsul oamenilor după moartea mea. Nu vă întindeți cu parastasele mai mult decât vă ajung banii lăsați de mine, pentru că, dacă va trebui să puneți de la voi, unii or să vrea, alții nu, și-or să iasă discuții”.

Apoi, simțind că sfârșitul e aproape, a îndemnat-o: „Vioară, tată, pune niște apă la încălzit, ca să mă spălați imediat ce-mi dau sufletul, să nu vă chinuiți cu mine după ce înțepenesc”. După o vreme, i-a cerut mamei să-i pună în mână o lumânare aprinsă și, ținând-o cu nădejde, și-a dat duhul.

La înmormântarea lui, sătenii s-au strâns ciorchine, cum prevăzuse, să-l ducă pe ultimul drum pe Gică „Iașka”, cel care făcuse războiul și fusese prizonier la  ruși, de unde se întorsese cu o inimă largă, în care încăpuseră toți.

***

Am senzația că, înainte, oamenii ‒ de la țară, cel puțin ‒ intrau în moarte mai firesc decât intrăm noi în anestezie, înaintea unei operații, știind că după câteva ore ne vom trezi.

Ce pot conchide, în câteva cuvinte, despre bunicul meu?

A fost un om dintr-o bucată, egal cu sine însuși până la sfârșit, fără dedublările noastre de moderni, care una afirmăm la o cafea, sau chiar la rugăciune, și alta facem în faptul vieții, și mai ales al morții.

Din păcate, a mers rar la biserică, iar singurele cateheze i le făcuse popa Ilie în tinerețe, când jucau împreună cărți pe bani; bunicul era un jucător neîntrecut (i se spunea „Electronicul”), iar Părintele pierdea bucuros toată suma colectată pe ulița lor cu Botezul, pentru a-i strecura câteva vorbe lui Gică. Era un popă de modă veche, adevărat! Iar bunicul a adormit chiar de Sfântul Ilie.

A mers rar la biserică, dar a încercat să rămână om până la sfârșit ‒ până la moarte și după ‒ și cred că ăsta e un pas către mântuire. Pentru că omul e după chipul lui Dumnezeu.

Iar când merg în București, trec neapărat să mă închin la moaștele lui Brâncoveanu, cu care simt o legătură profundă, ce coboară până în adâncurile copilăriei mele. Și, de acolo, dragostea Domnitorului se contopește cu cea a bunicului, care mă adormea spunându-mi balada lui.

M.D.

Cornu, Prahova

Premiul I la concursul de

eseuri al lunii septembrie 2021

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 172 (mai 2023)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

• la revista în format digital online, de AICI
• în format tipărit, cu livrare în România, de AICI
• în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI